RESPIRAŢIA ( Kokyu )

Termenul prezentat drept titlu se referă la disciplina respiraţiei în toate artele marţiale. Precum filosofia Zen, practicile respiratorii Zen sunt optime pentru reglarea întregului potenţial al luptătorului. Există diverse şcoli cu puternice influenţe chineze de tehnică respiratorie, altele au împrumutat exerciţii yoghine.
Naturală şi firească este respiraţia continuă şi cu aceasta trebuie începută educarea suflului. În timp, exerciţiile vor optimiza capacitatea de absorbţie a organismului, se va ajunge la o reducere a travaliului respirator şi în stadiile avansate, chiar la performanţe.
Vârfurile de efort din cadrul antrenamentelor de arte marţiale sunt dure; regimul respirator, de asemenea. În urma unui astfel de consum exerciţiile de respiraţie au menirea de a odihni corpul, de a-l reechilibra, de a-l alimenta energetic. Un alt scop al tehnicii respiratorii este controlul emoţional, nervos în orice activitate cotidiană. Aspiraţia majoră a unui luptător este optimizarea respiraţiei chiar în cadrul antrenamentului fizic. Ce bine ar fi să încheiem un meci de Kumite cu o respiraţie cât mai normală şi încă fiind în putere; sau să finalizăm un Kata cu aceeaşi stare de la debut!
Cele afirmate mai sus ţin de principii ideale; oricum există consum energetic, dar dacă vom învăţa să lucrăm cât mai economic prin armonizarea respiraţiei cu mişcarea şi cu atitudinea, este limpede că vom avea mari reuşite.

A. Puncte importante

1. nu se practică retenţia aerului;
2. nu se forţează nici inspiraţia, nici expiraţia;
3. expiraţia este lentă şi lungă;
4. inspiraţia este scurtă;
5. inspiraţia să fie determinată de destinderea cavităţii interne şi nu de aspiraţia activată de nări; astfel aerul pătrunde de la sine;
6. exerciţiul va începe cu inspiraţii şi expiraţii mai puţin ample, fără a atinge capacitatea respiratorie maximă, apoi se va încerca lungirea spre limită a expiraţiei lente;
7. exersarea fără grabă;
8. senzaţia finală care atestă corectitudinea exerciţiului este expiraţia fără efort, desfăşurată de la sine;
9. nu ne gândim că am parcurs greşit o respiraţie; oricum a trecut şi nu mai putem corecta; ne concentrăm pe următoarea;
10. concentrarea mentală : pe traseul intern al respiraţiei şi pe continuitatea exerciţiului.

B. Aspecte ale evoluţiei

În fazele superioare practicantul va prelungi tot mai mult expiraţia şi va tinde către eliminarea totală a aerului din plămâni; această acţiune evoluează în mod natural şi la un moment dat, reamintim, va da impresia unei apnee prelungite – când de fapt fluxul nu este de loc întrerupt, iar expiraţia odată finalizată, începe automat inspiraţia. Rezultatul se va obţine atunci când corpul nu va da nici un semn clar de viaţă; inspiraţia va fi foarte scurtă şi din acest motiv imperceptibilă, muşchii interni vor lucra extrem de economic şi fără să-şi trădeze activitatea, cantitatea de aer inspirată va fi extrem de mică; expiraţia va fi extrem de lungă şi de lentă şi tocmai din acest motiv, imperceptibilă.
De ce insistăm atât de mult pe inspiraţie ? la execuţia unei tehnici de Karate, forţa corpului va fi unită cu cea a minţii şi cea născută prin expiraţie; de asemenea, în Mokuso, concentrarea intensă de la început se realizează pe expiraţie; oricărei acţiuni puternice îi corespunde faza de expiraţie.
Pe inspiraţie omul este slab deoarece acumulează şi orice mecanism care se încarcă este vulnerabil; în schimb devine foarte puternic când se descarcă. Care ar fi soluţia la problema optimizării ? Să scurtăm timpul şi amplitudinea încărcării; să reducem cantitatea de energie absorbită şi să prelungim timpii de descărcare, deci de forţă. Credem că acum conduita respiraţiei este clară.

C. Moduri de respiraţie

1. Respiraţia abdominală :
- se încadrează cel mai bine în spiritul de economie a suflului;
- este o respiraţie de forţă;
- foloseşte zona inferioară a plămânilor ( aceasta fiind o premisă pentru buna funcţionare a întregii capacităţi pulmonare );
- reglează capacitatea de contracţie – destindere a muşchilor abdominali atât de necesară în Karate;
- nu angajează în mişcare cavitatea toracică şi umerii care astfel nu vor anunţa intenţiile luptătorului;
- este modul de respiraţie cel mai folosit;
- este indicat a fi adoptat chiar în viaţa zilnică.
2. Respiraţia diafragmatică :
- utilizată mai mult în exerciţiile de control intern şi terapeutice, cum ar fi : anularea anxietăţii, dereglarea funcţională a diafragmei, diverse răceli, balonări intestinale ce nu permit o respiraţie abdominală comodă; mai ales în dereglări ale respiraţiei asupra cărora modul abdominal nu are efect;
- este în general un înlocuitor al modului de respiraţie abdominal;
- concentrare pe mişcările diafragmei.
3. Respiraţia completă :
- este un mod de acumulare şi destindere; de această destindere se bucură toţi muşchii : abdominali, toracali, precum şi întreaga capacitate a plămânilor;
- concentrare pe traiectul respirator;
- este odihnitoare pentru întreg mecanismul respirator, dar mai ales uniformizează nivelele energetice ale acestuia; deoarece activitatea noastră este marcată de travaliul abdominal, se creează un decalaj energetic faţă de nivelele superioare, care la limită devine dăunător ( stări anxioase ); periodic, prin respiraţia completă, este necesar să reducem decalajul energetic.
4. Respiraţia de curăţire :
- se execută mai ales dimineaţa în aerul tare din munţi, departe de zonele industrializate; executat acasă, în oraş, efectele sunt minore, ba chiar pot fi contrare;
- de această dată se inspiră complet şi profund; se expiră cu forţă, alternativ pe nas şi pe gură ( deci o expiraţie pe nas, o expiraţie pe gură ), zgomotos şi fragmentat în trepte, cât mai lung, până la eliminarea completă a aerului din plămâni;
- concentrare pe ideea de detoxifiere şi pe eliminarea completă a aerului.
5. Respiraţia de mobilizare :
- însoţeşte alte procedee de mobilizare : mentale, fizice;
- acţionează asupra zonei abdominale;
- luptătorii, pentru stabilizarea emoţiilor şi „ intrare în priză ” îşi energizează abdomenul inferior, care, vă reamintim, este motorul oricărei acţiuni; este alungată orice urmă de oboseală, slăbiciune sau inhibare;
- inspiraţia moderată abdominală ( nici scurtă, dar nici lungă ); expiraţia lungă, zgomotoasă, contracţie foarte puternică a muşchilor abdominali, simultan pe nas şi pe gură, până la eliminarea completă a aerului din plămâni;
- exerciţiul bine executat creează senzaţia de focar energetic abdominal stabil, de echilibru energetic de nezdruncinat;
- concentrare pe ideea de energizare şi pe eliminarea completă a aerului ( am specificat că acest mod de respiraţie poate însoţi alte procedee de mobilizare : mentale ( Mokuso ) şi fizice – aplicarea unor lovituri scurte, percutante, de forţă moderată asupra abdomenului contracta; masaj Shiatsu asupra abdomenului ).

D. Măsura exersării

Cel mai des este utilizată respiraţia abdominală în regimul descris la paragraful A., ca mod curent de respiraţie, pentru linişte şi recuperare, pentru Mokuso. Respiraţia diafragmatică se foloseşte ocazional în regimul descris la paragraful A.; în general un om perfect sănătos nu are nevoie de ea decât la 3-6 zile şi atunci pentru cel mult cinci minute. Respiraţia completă este cerută de obicei de organismul practicantului; în general, acest lucru se petrece dimineaţa datorită unor stagnări energetice pe traiectul respirator instaurate în cursul somnului şi după eforturi intense, dar numai după ce inima şi întregul organism s-au liniştit; niciodată nu se foloseşte întreaga capacitate a plămânilor, nu se forţează expiraţia până la eliminarea completă a aerului şi nu este indicat a se exersa mai mult de 3 minute; regimul de aplicare este cel de la paragraful A.
Respiraţia de curăţire se execută mai ales dimineaţa, însă repetăm, practicarea ei este condiţionată decisiv de calitatea aerului; nu sunt necesare decât 3-5 respiraţii; orice exagerare va lăsa în timp amprente asupra inimii; nu se execută înainte de culcare.
Respiraţia de mobilizare este ocazională; necesitatea ei apare înaintea acţiunilor ce presupun efort intens; 3 respiraţii bine executate sunt suficiente pentru ca efortul să fie simţit; peste acest număr pot apare ameţeli şi dereglări la nivelul inimii; nu se execută niciodată seara, înaintea odihnei.

De reţinut !

Regimurile de aplicare a ultimelor două moduri de respiraţie nu sunt, desigur, conforme cu cel descris la paragraful A., ci sunt cele descrise la paragraful C., punctele 4 şi 5.

OSU !!!

sursa
www.ashiharaoltenita.ro